1 Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
2 O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. 3 Ce folos are omul din toată truda pe care şi -o dă supt soare? 4 Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne vecinic în picioare. 5 Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. 6 Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri. 7 Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăş să pornească de acolo. 8 Toate lucrurile sînt într'o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind. 9 Ce a fost, va mai fi, şi ce s'a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare. 10 Dacă este vreun lucru despre care s'ar putea spune: ,,Iată ceva nou!`` de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. 11 Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.